O poveste și doi povestitori



June 4th, 2011 by Diana Coman

Nu mai departe de ieri seară, iscat-a Mitza Biciclista pocinog c-a pus la ea pe blog în frunte povestea Știmei, a lui Radu. Și s-a dus veste de poveste mai repede ca vântul, dar nu mai repede ca gândul cititorilor care-au venit să vadă ce și cum și unde și de ce. Dac-ar fi fost atât, poate că n-ar fi fost nimic, dar ajungând povestea până la Mircea lu' Popescu, lui îi păru că-i prea golașă biata și-i croi strai nou, pe care-l trâmbiță apoi în cele patru zări drept capodoperă a stilului care ar scoate cu adevărat în lumea fină și plină de lumină...spiritul locului. Iar eu, de dragul poveștii, mă vâr acum între cei doi povestitori (1) ca să vă spun și vouă ce îmi pare c-a ieșit din toată hărmălaia.

Povestea Radului are substanța densă care curge neostoit, chiar peste obstacole pe care scriitorul pare să le-arunce cu rea-intenție în text, de peste umărul personajului-povestitor. Chiar dacă nu e clar de ce mărturisește personajul c-ar fi, la nevoie doar, învățător, chiar dacă nu e clar de ce contează că văduva îngrijește de-o babă oloagă, povestea, chiar lipsită de astfel de articulații, se încheagă repede în jurul legăturii adânci, intense, chiar dacă neconștentizate ca atare, a țăranului-învățător cu o vădană singură pe lume. Și-și țese mai departe atmosfera de legendă-care-ar-putea-să-fie, chiar dacă mai apar cuvinte dintr-o altă lume decât cea a poveștii, chiar dacă autorul tot nu-și lasă personajul să povestească-n legea lui, ci-l chibițează de pe margine. Care țăran, cât de învățător ocazional ar fi, ar zice că n-avea "chef de prostii" și s-ar explica prin contrast cu "regulile civilizaţiei contemporane"? Iar dacă personajul și-a încheiat povestea, de ce ne mai explică autorul că-ntradevăr în lac rămas-au numai pești?

Întrebări ca cele de mai sus ar mai fi. Dar în varianta repovestită, noul autor se pune metodic pe repararea straiului poveștii, frază cu frază. Aduce mai toate cuvintele în timpul poveștii, pompează forța metaforelor ("regulile civilizației contemporane" devine, mult mai adecvat, "poduri si pomezi frantuzesti", desi rămâne cheful de prostii - mă rog, lipsa lui), retează sfârșitul precis și rotund, șlefuiește fiecare frază până când strălucește. Atâta doar că strălucește fiecare nu fix cât trebuie și unde trebuie și la modul în care trebuie, ci fiecare cum și cât poate de tare, indiferent la restul, cacofonic, înnebunitor. Și de aceea, per total, cu toată strălucirea bucățelelor, imaginea pictată e greu de urmărit, iar atmosfera nu există: tot ce există e un timp corect și precis refăcut, pe alocuri chiar pedant, ca o vitrină de muzeu în care exponatele dintr-altă eră nu-și mai spun povestea ci vorbesc mai ales despre talentul arheologului de-a le găsi, a le culege și a le curăța de-a dreptul impecabil.

Ce-i drept, problema nouă e mai subtilă decât cele din varianta originală și oarecum mai subiectivă. În consecință, e cam greu de demonstrat direct și fără echivoc. Și-n plus, pentru că e problemă de îmbinare armonioasă, exemplele n-au cum să fie punctuale, cât să zici "uite asta aici nu e cum ar trebui să fie". Totuși, să încercăm atâta cât se poate, măcar de câteva exemple. Primul așadar, luat la bani mărunți, deși metoda analitică are clar limitările ei:

"Eu eram holtei, ea era o femeie lasata de barbat. Si-asa a durat povestea asta ca un an, de dupa cislegi pina-nainte de cislegi. Dupa care tot cerul si toata piatra lumii cita este mi s-a pravalit mie in cap. Femeia mea a disparut pur si simplu, ca un nor de pe cer, s-a facut fum, s-a facut nimic si n-a mai fost. Nimeni nu stia incotro o luase, ce se facuse, unde intrase. Omul fara capatii e ca glontul din pusca, nimeni nu-l mai gaseste o data ce-o porneste la drum."

Există ce-i drept o oarecare gradație în ton. Întâi un început sec și precis (deși cam fără legătura cu restul), o oarecare ambiguizare în a doua frază, o metaforă puternică în a treia. Urmează apoi un șir de metafore în fapt, o revenire la concret și o comparație puternică la final. Din păcate, gradația e mai ales de ton și mai puțin de sens, iar comparația finală cu glonțul cam nimerește-n...gol. Întâi ca textul e atât de încordat încât orice scăpare deranjează înzecit: câșlegile-s cuvânt repetat pentru cum sună, inedit, iar piatra lumii se poticnește în "câtă este" de nici nu mai contează apoi că se prăvale. (Nu doar în cap, ci mai ales, subliniat de repetiție, "mi" și "mie" - dar asta nici nu contează față de restul). Următoarea frază e frumoasă, e puternică, e clară. Doar ca după atâta claritate, ne trântește autorul o explicație așa ca la manual: directă, concretă, dar fără vlagă și fără nimic nou (ce bine-ar fi fost să fi fost ordinea schimbată...). Urmează apoi, în sfârșit, o comparație bine construită, bine strunită, bine țintită, dar... pierdută-n zare și nicidecum ajunsă-n țintă. Metafora glonțului se-nfundă-n drumul pe care pornește omul iar cititorul e cam confuz: parcă dispăruse ca norul de pe cer, parcă mă pregăteai s-o fi plecat ca glonțul din pușcă, dar dintr-o dată-mi zici banal si anticlimactic că ...a pornit la drum. Probabil și-a împachetat și zdrențele cu grijă, dar bine că nu urmează să aflăm și asta. Sigur, se poate spune oricând că dom'le, asta e fix ideea, că-i personajul confuz și aiurează între posibilități. Mda, dar vreau să îmi comunice că aiurează, nu să mă aiurească, bine? Că tot paragraful pare doar un fel de demonstrație a cât de frumoase metafore și comparații poate scoate autorul pe o temă dată. Și cât de puțin se sinchisește dacă e chiar nevoie de ele. Toate. Amestecate.

Dar să trec mai departe, că oricum m-am întins. Al doilea exemplu, mai pe scurt:

"De sf. Dumitru cel izvoritorul de mir am visat-o prima data pe Irina. Ne iubeam in fin la tata mare, greierii cintau de nebuni, era vara prin august sa fi fost dupa iarba, si se scurgea catre noi ceva, ca un abur. M-am trezit lac de apa, si-am stiut ca la mijloc nu-i lucru curat. Irina n-a fugit in lume nici de raul meu, nici de raul altui om. Spre asfintit m-am intilnit cu paznicul satului la drum, si l-am tras deoparte sa sfatuim. I-am zis ce-am avut, dar s-a uitat la mine dintr-o parte, zimbindu-mi pe sub mustata si mi-a zis sa-mi iau gindul. Treaba ei ce face si ce-a facut, mai bine sa-mi caut eu o codana decit sa umblu dupa vaduvoaie. Prieten de-al tatii, paznicul."

După ce îl agită cu sf. (nu Sf.?) Dumitru cel izvorâtorul de una-alta, nu se lasă și precizează bine și luna (bine că nu și ziua sau ora, deși cu ora măcar l-am mai fi crezut că l-ar fi interesat/ar fi explicitat) și adaugă scursura aburului așa la urmă ca pe o chestiune neesențială. Nu de alta, dar în febra corecturii, noul scriitor s-a focalizat pe problema ancorării corecte și adecvate în timp și-n spațiu, nu pe spaima și groaza coșmarului unui abur apăsător și inexplicabil. E drept că apoi tot lac de apă se trezește, dar cum să zic, nu-l crezi, nu-l vezi, nu-ți pasă. Pentru că lui îi pasă în fapt de Sf. Dumitru și de august după iarbă, nicidecum de abur, mai dă-l în frăs de abur. Ah, și apoi iarăși, problema noului autor nu e indiferența cu care se protejează personajul, nicidecum, problema lui e că nu-i credibilă ca atare, că mai bine o pasăm paznicului-sfetnic și-i dăm motivul clar și pe măsura: "prieten de-al tatii, paznicul".

În sfârșit, să zicem și de sfârșit. Ce-i drept, varianta originală enervează prin explicația inutilă și de-un banal desăvârșit al ultimei fraze. Dar varianta nouă oferă un final atâta de rotund în descrierea întregului șir de banalități ulterioare din viața personajului încât îl suspectezi că vrea să fie el, finalul, povestea în sine. Ba chiar e posibil ca autorului să-i pese mai tare de banalitatea si nimicnicia vieții personajului în rest, decât de acest episod pe care l-a dezinfectat de simțire atât de eficace. Fraza esențială, ultima, e atâta de stingheră și vine atâta de târziu încât pare din nou de formă: e formulă, nu-i mesaj. Sigur că n-a mai auzit nimeni de Irina de atunci, dar... cui îi pasă, doar e normal, nu? Sfârșitul.

 
1. Mi-e destul de clar că dacă m-am vârât între doi autori o să țipe amândoi la mine, dar asta este, îmi asum urmările nevoii de a scrie analiza de mai sus așa cum e ea.

Comments feed: RSS 2.0

16 Responses to “O poveste și doi povestitori”

  1. Cislegile nu-s repetate pentru cum suna, ci suna pentru ca se potrivesc. Dar de scrise-s scrise pentru sens : e timpul cind se leaga casatoriile. Putin inainte de, putin dupa, paradigmele ratarii vezi tu.

  2. În primul rând este meritoriu Radu fiindcă a gândit o astfel de poveste, iar timpul vă va arăta şi vouă că imaginaţia lui rupe orice bariere.
    În al doilea rând este meritoriu Mircea pentru că,plăcându-i povestea şi prins în vraja ei, a vrut să o îmbrace într-o haină mai strălucitoare. De cele mai multe ori ar trebui să aplaudăm intenţia şi nu rezultatul.
    În al treilea rând, dar nu ultimul,este meritorie Diana căci, fără să fie părtinitoare, îşi asumă rolul ingrat al mediatorului obişnuit să vadă fiecare parte repusă în drepturi.
    Pe mine, personal, mă încântă să descopăr cum minţi luminate(şi aici nu exagerez de loc) îşi apleacă atenţia către poveştile dintr-un blog pe care, acum câteva luni, îl începeam cu teama că s-ar putea să nu intereseze pe nimeni.
    P.S. Abia aştept să se întoarcă Radu! Pentru el va fi surprinzător tot ce i se întâmplă :)

  3. Diana Coman says:

    @Mircea Popescu Eu nu contest ca le-ai ales (caslegile si nu alt reper) cu un sens. Zic doar ca repetarea (deci punerea in text a reperului ales) suna fortat. Oricum, acela-i cel mai mic, mai minuscul defect pe care-l gasesc textului tau. Per total problema mare e fix ca te focalizezi pe repere si structura "plina de semnificatii", dar in proces omori povestea. Ceea ce-ti iese tie cel mai bine e in fapt explicatia, dar nu literatura. Pentru ca in fapt nu-ti pasa de poveste, nu intri in ea ci o privesti mereu din afara cautand unde sa-i mai adaugi cate o lectie si tablita explicativa pentru ochiul care se uita dupa ele. Atata doar ca nu-i deloc motiv ca sa se uite careva dupa ele.

  4. Diana Coman says:

    @mitzaabiciclista Mitzo, eu zic merci ca tu nu dai cu pietre dupa mine... Dar zici c-ar fi cazul sa-l consolam pe Mircea ca a incercat si el, dar nu i-a reusit? :D

  5. Da' ce te face pe tine sa crezi c-am incercat, mo ? Totusi, revenind la gilceava, c-ar fi pacat sa o lasam sa moara :

    Io nu dau cu pietre, ca-s prea mici si prea mult efort. Io instalez ditai bolostircii, meteorii, imensitatile bazaltice cu radacina-n gingia Geei, si-apoi pun o tablita explicativa : loc de dat cu capul. Lumea vine, da cu capul si pleaca fericita.

    Tu de exemplu. Pentru ca toata povestea ta cu tablitele face numa' ce m-acuzi c-as face eu, dar alt nimic : se ia dusa de forma si-si uita continutul. E buna, ca forma, suna fain, aproape c-ar convinge, doar ca luata la bani marunti nu mai contine alta substanta.

    Am zis!

    @Mitza : Pai daca ati fost neprecauti ?

  6. Diana Coman says:

    @Mircea Popescu Sunt sigura ca fix asta consideri, dar ma gandesc ca nu-i nevoie de explicatii amanuntite, ca ajunge sa vedem urmarea la o adica: daca e prostia mea sau inabilitatea ta de a vedea altceva decat scheletul lucrurilor.

    In sfarsit, daca chiar o fi ca dau eu cu capul din prostie, barem mi-o trece. Mai rau de tine pana la urma, ca altminteri iti stric sandramaua, dar tie tot n-are de ce sa-ti treaca....

  7. Ca sa-ti citez dintr-un mare clasic al delasarii in viata,

    Da şi nu. Da în sensul că îmi serveşte aşa unui scop de înţelegere a propriei persoane şi nu în sensul că şi al altora, dar nu stau pe budă cititndu-mi articolele. Ci scriindu-mi-le, pentru anii ce vor urma.

  8. Diana Coman says:

    @Mircea Popescu Esentialul, bag seama, e ca stai pe buda. Sa-ti urez succes?

  9. Radu says:

    Dragelor şi stimabile,
    Ce purecii mâţei se petrece aici? Am lipsit şi eu ca omu in vichent şi iaca ce pocinog găsesc!
    Mitzo, de câte ori nu ţi-am făcut morală să nu mai deschizi uşa inainte să te uiţi pe vizetă? Uite ce mosafiri înarmati cu talente ai scăpat in casă!
    Coana Dienuţa, musiu Mirciu se pare ca şi-a atins scopurile propuse. Adică a postat, a primit commentarii şi s-au urcat si 2 fomei pă el :P.

  10. Diana Coman says:

    @Radu Bine ai venit din vichent deci multam :)

    Ce-a atins sau nu Mircea il priveste, dar nu-mi pare ca altminteri ducea lipsa de comentarii cel putin. Orisicat, eu n-am comentariile pe inventar, asa ca nu-i bai sa dau din ele pe blogurile altora :)

  11. denis says:

    este varza ,nu merita nici 1 cine tia dat ideia un bebelu

  12. Diana Coman says:

    @denis Deci: care bebel? Cine zici ca mi-a dat o idee si care-i ideea? Si in sfarsit, ce anume zici ca e asa de "varza"?

  13. [...] fel de respect fata de Literatura cu L mare (asa precum de altfel se gaseste adesea pe acest blog) s-a apucat sa-mi critice bunatate de opera. Chestie care nu m-ar deranja indesine, da’ ma vad silit sa [...]

  14. [...] Atât desenul cât și literatura sunt modalități de reprezentare a realității, a unei realități însă subiective, pentru că modelul nu poate fi altul decât realitatea așa cum e ea percepută de autor la un moment dat. Autorul desenează ori scrie ceea ce vede, aude, simte, fie că se uită în jur, fie că se uită pe tărâmul propriei imaginații. Lumea din jur sau cea din imaginație, ceea ce vede ori aude autorul și încearcă să pună în nuanțe ori în cuvinte trebuie să fie real și e întotdeauna, cu necesitate, perceput prin filtrul subiectiv al autorului. În lipsa realității, desenul ori textul nu au consistență, nu se leagă, nu spun nimic, pentru că nu au ce: nu e nimic de spus când autorul încearcă să ne arate ceea ce nu există. Dacă există realitatea, dar lipsește în schimb subiectivitatea, desenul devine simplă fotografie, iar textul devine descriere științifică. Dar nu e singurul mod prin care se poate rata un desen fix la fel precum se poate rata complet o încercare de literatură. [...]

  15. [...] după spusa unui trilematic cunoscător de felurile perfecte de-a face spaimă din lectură (sau nu tocmai) și că nu-i pentru cei mai rușinoși din fire ori din [...]

  16. [...] roman. Sau chiar serie, daca e până acolo. Povestea Știmei (despre care am mai vorbit aici) are în principiu și urmare în patru episoade. Problema cu urmarea e că nu-mi pare să… [...]

Leave a Reply